Satul Bajura este situat în extremitatea de nord – vest a judeţului Botoşani, într-un ţinut deluros cu altitudine în general redusă, în mare parte aceasta fiind sub 250 m.
Ceea ce explică unele caractere specifice naturii locului este climatul mai răcoros decât în sudul şi vestul ţării, zona aflându-se frecvent sub influenţa maselor de aer din nordul continentului cu extensiune mai mare a terenurilor arabile şi mici suprafeţe de pădure, fiind în general o zonă însemnată pentru agricultură.
Precipitaţiile suficiente pentru agricultură în anii normali, prezintă totuşi unele perioade de secetă ceea ce, alături de reţeaua apelor curgătoare cu debite reduse şi neconstante ( ca de exemplu Pârâul Podriga, Cucului şi Spălătoresei ) evidenţiază slabele posibilităţi de alimentare cu apă a populaţiei, în perioada din timpul verii fântânile din partea de deal a satului Bajura seacă aproape în totalitate, populaţia fiind nevoită să aducă apă menajeră direct din râul Prut ori de la fântâni aflate la distanţe mari.
Satul Bajura, unul din cele mai mari şi mai vechi sate din Moldova ( să nu uităm că satul Bajura are o populaţie de peste 2000 de locuitori stabili în timp ce comuna Conceşti are puţin peste 2.300 locuitori şi este comună ), se învecinează la nord cu Republica Ucraina desprinsă din fosta URSS ( de care ne desparte râul Prut), la est cu teritoriul oraşului Darabani, la sud cu teritoriul comunei Conceşti iar la vest cu teritoriul satului Baranca – Hudeşti şi pădurea Bortoasa.
Vechimea satului Bajura se pierde în tunelul timpului, reconstituirea exactă a succesiunii istorice a acestei aşezări fiind îngreunată de lipsa documentelor scrise.
După afirmaţiile lui Alexandru Gonţa din lucrarea ,, Satul în Moldova Medievală” spicuim următoarele: ,,Din urmele de civilizaţie descoperite în săpăturile arheologice nu se poate reconstitui viaţa satului moldovean în toate perioadele istorice, cu toate că, până în prezent s-au putut scoate la iveală urme de cultură materială în ce priveşte existenţa omului pe suprafaţa acestui teritoriu, încă din paleolitic. Exceptând treapta de jos a sălbăticiei, perioada în care oamenii locuiau în pădurile tropicale şi subtropicale şi trăiau din consumul fructelor şi rădăcinilor, uneltele din piatră şi din oase găsite pe stânga Prutului ( inclusiv la Darabani şi împrejurimi respectiv la Bajura ) ne indică prezenţa omului aici încă din paleoliticul inferior pe când mamuţii, zimbrii, bourii, cerbii, renii, lupii, urşii, râşii şi caii îi erau tovarăşi şi duşmani.
Din mărturiile arheologice descoperite întâmplător, deoarece nu au fost efectuate săpături organizate, vatra satului Bajura a cunoscut mai multe mutaţii, credem noi fortuite din cauza unor evenimente mai mult sau mai puţin cunoscute cum ar fi năvălirea popoarelor migratoare ori unele cataclisme locale ş.a.
Prima aşezare omenească a fost identificată pe locul numit IZUNIE deal care se află ,,deasupra” Bălţii Căpitanului, la un km N-V de sat, pe pintenul de deal din meandrul Prutului, unde a fost identificată o staţiune arheologică necercetată din faza CUCUTENI A-B.
Aşezarea era apărată de pante abrupte naturale şi pare a fi avut şi un sistem artificial de fortificaţii pe calea de acces format dintr-un şanţ cu val de apărare.
Pe teritoriul aşezării, în urma arăturilor şi a lucrărilor agricole, au ieşit la iveală două vetre de ardere a vaselor din lut, din perioada geto-dacică, deci este vorba de ceramica cu butoni, cu brâu alveolar şi toartă, de asemenea au ieşit la iveală în urma unor ploi rapide şi topoare din piatră, gresie şi silex, răzuitoare, percutoare, fusaiole, vârfuri de săgeţi din silex şi foarte multe fragmente rezultate din prelucrarea acestui material.
Tot pe teritoriul satului s-au găsit două toporaşe celtice din bronz cu o singură toartă, monede romane din bronz şi argint din timpul împăraţilor romani Traian, Hadrian, Constantius II, Elagabal şi Constantin cel Mare, de asemenea un topor din piatră găurit, tot din epoca bronzului precum şi vârfuri de săgeţi şi suliţe din fier din perioada medievală.
La hotarul dintre Bajura şi Hudeşti, în partea de vest se află un stejar secular din vremea lui Ştefan cel Mare ( după cum spune legenda ) care este declarat monument al naturii şi este ocrotit de către S.C. Romsilva S.A., Ocolul Silvic Darabani.
Satul a avut de-a lungul timpului mai multe vetre şi anume:
Prima aşezare omenească a fost pe locul suscitat numit IZUNIE, apoi a fost satul Voicăuţi ,,dex la obârşia Podrigii” ( este vorba de aşezarea din apropierea fântânii Budăi ), apoi urme ce vin încă din paleolitic şi care va deveni Bagiura din Vale se găsesc sub dealul Holmului, aşezare care apoi a fost strămutată peste pârâul Spălătoresei din cauza alunecărilor de teren ce s-au produs de-a lungul timpului.
Totodată, aproape de râul Prut, în zona numită RUNCU ODĂII, a fost o aşezare a proprietăţii de atunci formată din bordeie care cu timpul au dispărut prin migraţia populaţiei, şi în sfârşit, din satul VOICĂUŢI prin strămutare, s-a format BAGIURA DIN DEAL care, actualmente este unificată cu cea ,,DIN VALE” formând unitar ,,satul Bajura”.
În Repertoriul Arheologic al Judeţului Botoşani – RAJB – 1976 – este înserată prima menţiune documentară a satului Bajura: - ,, 26 februarie 1547 – satul VOICĂUŢI la obârşia Podrigii”.
Documentul respectiv se află la Arhivele statului Iaşi şi este o danie de moşie din timpul lui ILIAS II RAREŞ care a domnit între anii 1546-1551 în Moldova.
Satul Voicăuţi – Bajura este menţionat de-a lungul timpului în mai multe documente şi lucrări istorice din care încercăm să le cităm selectiv pe cele mai importante.
Astfel, în lucrarea deja citată ,, Satul în Moldova Medievală” de Al. Gonţa, la capitolul ,,Atribuţiile vătămanilor în probleme de ordin fiscal” se spune: ,,Dacă un sătean nu putea achita cota parte în termenul prescris, vătămanul putea lua cu aprobarea oamenilor buni şi bătrâni suma respectivă de la un alt om mai înstărit din acelaşi sat, dar îl obligau după aceea pe nevolnic – adică vinovat – să achite paguba pricinuită în vite cedarea părţii de moşie”.
Este grăitor în acest sens exemplul din 21 noiembrie 1625 când MACHIDON HIREVCESCUL fiul lui popa CLIM din FEDCĂUŢI ( Basarabia ), ţinutul Dorohoi, care fiind dator lui popa Cozma cu doi boi şi opt stupi luaţi dajde pentru el, cedează partea sa de moşie din Voicăuţi acelaşi ţinut ,,dinaintea oamenilor buni şi bătrâni” şi a dumnealui DASEI vătămanul din Călugăreni şi a lui PARTEA, vornicul de acolo.
Ori alt sat Voicăuţi nu era în ţinutul Dorohoi decât cel de la obârşia Podrigii, actualmente satul Bajura, dar din păcate aflăm că şi pe atunci existau răi platnici în sat.
Satul apare în documentele vremii sub diferite denumiri şi anume:
- cele vechi – VOICĂUŢI, VOICOUŢI, VAICĂUŢI
- cele noi – BAGIURA, BATURA GHICAI, BATURA LOGOFĂTULUI BALŞ, BAGIREA, BAJIREA, chiar PADSIURA într-un document austriac, şi în sfârşit BAJURA.
Informaţii precise şi detaliate însă apar în anul 1891 în ,,Dicţionarul Geografic al Judeţului Dorohoiu” de Nicu Filipescu – Dubau fost şi primar de Darabani, localitate – mamă de care satul Bajura a aparţinut şi în vechime şi aparţine şi astăzi, cităm: ,,Bagiurea – sat numit în vechime şi Voicăuţii, comuna Darabani, plasa Prutu de Geos, cu 250 familii, 932 suflete şi situaţie plăcută” ( asta la 1891 ).
Cu vederi întinse asupra Basarabiei şi Bucovinei pe Podişul Înalt şi parte din Costişa dealului ce domină deasupra Prutului, până la al cărui mal se întinde poalele dealului.
Aşezările sătenilor în mare parte sunt bune, cu livezi şi grădini; calitatea pământului este bună, sătenii posedând 735 ha pământ. Drumurile principale sunt spre Dorohoi şi Darabani, spre Baranca Hudeştilor, către Herţa şi Mamorniţa.
Vechimea satului este însemnată, căci documentele vechi de 300 de ani trecuţi vorbesc de acest sat.
Din vechime după acte satul avea două părţi deosebite una de alta: Bagiura – din – Dealu şi Bagiura – din – Vale dar prin sporirea populaţiei acum s-au împreunat.
În ograda locuitorului Ghe. Vasilescu ( azi dispărută ) se află o piatră cu inscripţia următoare: ,,1797 nov. 8”. Aici au împuşcat turcii pe Grigoraş Cristea Paharnic, locuitor din Suliţa ( Basarabia ) era ocolaş şi avea poruncă de la ocârmuire să ardă casele molipsite de ciumă.
În acel timp locuia în sat căpetenia unei potere de turci numit Hasan Casa în care vieţuia Hasan a fost bănuită ca molipsită de ciumă fiindcă murise în ea o fată mare. Acea fată primind de la un om care zăcuse de boala ciumei, 200 de lei, preţul unor boi ce-i vânduse tatăl ei, se zice că în contactul banilor, fata se îmbolnăvise şi a murit.
Atunci Grigoraş Ocolaşul a pus de a dat foc casei.
Turcul Hasan aflându-se de cealaltă parte a Prutului şi văzând flacăra focului, a alergat în grabă şi găsind casa arzând cu lucrurile din ea, între care erau şi ale turcului, acesta s-a înfuriat şi a împuşcat pe ocolaş care pusese să se dea foc casei.
Soţia mortului, auzind cele întâmplate, a venit de la Suliţa, iar pe dealul unde a căzut mortul a înfipt crucea de piatră cu inscripţia de mai sus.
Actualmente, crucea de piatră a dispărut, bătrânii satului amintindu-şi doar de locul unde era pusă, la fel şi vechea bisericuţă din lemn care a fost dărâmată la începutul sec. XX, în locul ei construindu-se o biserică din cărămidă, ctitorită între anii 1906-1911.
Din vechiul loc al bisericii de lemn a rămas doar cimitirul acoperit de iarbă unde se mai găsesc vreo două pietre de mormânt cu inscripţii în limba slavonă, iar catapeteasma bisericii a fost donată lăcaşului din satul Eşanca, deoarece nu mai coresponda mărimii noii biserici.
Dintre denumirile păstrate şi astăzi ( adică în 1891 ) şi menţionate în ,,Dicţionarul Geografic al Judeţului Dorohoi” ( de Nicu Filipescu – Dubău ) două sunt semnificative şi anume:
1.CERDACU CUCONULUI – loc pe o margine a culmei înalte a dealului pe care se află aşezat satul Bajura.
Aici în vechime a fost un cerdac zidit în formă octagonală cu mari ferestre între arcade, de către răposatul Teodor C. Balş, proprietarul moşiei şi ctitorul Târgului Darabani la 1837.
2. O altă denumire străveche este cea a catargului sau CATARCA.
Aici se afla un foişor tip grăniceresc, pe un deal în mijlocul pădurilor ( azi dispărute ), foişor care a rezistat până în preajma primului război mondial când, după spuse bătrânului Ciubotariu Gheorghe, ruinele din lemn au fost luate şi puse pe foc de locuitorii satului din deal.
Satul şi locuitorii săi au participat activ la toate evenimentele istorice:
- În anul 1864 ( reforma agrară realizată de Al.I. Cuza ) – primesc pământ 155 capi de familie; unul avea 4 boi, 86 aveau câte doi boi, 48 nu aveau animale de muncă, 13 erau săraci doar cu palmele, iar 3 erau preoţi privilegiaţi. Au mai fost împroprietărite 4 aşezăminte şi anume 4 crâşme din mijlocului satului, Cedacu Cuconului, şi un anume Neculai Chelariu care după nume avea cheile de la pivniţa proprietăţii.
- În anul 1877 au fost la Plevna 4 dorobanţi care s-au întors acasă, din care unul a murit la scurt timp din cauza bolilor căpătate în tranşee, un anume Mihalachi.
- În 1913, în timpul campaniei din Bulgaria au murit trei militari de tifos exantematic, numele lor fiind înscrise pe crucea din parcul Darabani, din faţa bisericii vechi, iar în primul război mondial au participat la luptă toţi bărbaţii valizi din sat, din care cei mai mulţi nu s-au mai întors, numele lor fiind înscrise pe peretele de apus a bisericii din satul Bajura, cel mai mare în grad fiind un plutonier.
- Satul a ars în două rânduri: în anul 1916 când i-au dat foc ruşii cantonaţi în sat şi atinşi de microbul revoluţiei bolşevice, arzând atunci partea din deal a satului; în anul 1924 a ars partea din vale , după cum spune ,,Gazeta Dorohoiului” din acel timp.
- În anul 1921 au fost împroprietăriţi foştii combatanţi din primul război mondial, invalizii, văduvele şi orfanii de război şi s-au refăcut satul ars în 1916 de ruşi prin construirea altor case noi, cu ajutorul Primăriei comunei Darabani.
- Între anii 1941-1945 au murit pe fronturile celui de-al doilea război mondial un număr de 47 combatanţi, din care un căpitan, 4 sublocotenenţi, 3 sergenţi, 3 caporali, 2 civili şi 34 soldaţi.
- În anul 1950 a fost înfiinţată ,,Întovărăşirea 1 Mai Bajura” şi astfel a început drumul colectivizării definitivat în anul 1962 când a luat fiinţă GAC SECERA ŞI CIOCANUL, transformat în CAP Bajura în anul 1968 când s-au înfiinţat judeţele, unitate desfiinţată în anul 1991.
Un eveniment important este anul 1774 când s-a făcut primul Recensământ de Stat din Moldova, satul Voicăuţi având la acea vreme 56 de case.
Catagrafia de la 1774 este importantă pentru că se scriu pentru prima dată numele locuitorilor; dintre care MERTICARU, STRUGARU, ICHIM, POSTOLACHE, DĂNĂILĂ, MIHĂILĂ, TANASII, BARBACARU, IONEL şi COJOCARU se mai păstrează şi astăzi, fiind transmise din generaţie în generaţie pe linie masculină, iar nume precum TOPALĂ, NICORESCU, EFTIMIE, SAVIN, BARBU, ZELENCO, TIRSAN, TOFANA, BEJENARU, MIAUNA, NICSAN, CATAMĂRĂCEAN, IVAŞCU, HIJLAU, VORNICU, GROSU ŞI BALANEASA dispar în totalitate ori apar în alte sate ( Ivaşcu în Baranca, Grosu în Conceşti şi Bejenaru în Darabani ). Celelalte nume de familie apar după anul 1774 fie prin căsătoria în sat cu fete băştinaşe, fie prin diferite strămutări ( ex. numele Ilaş ce apare după anul 1900 ).
Satul Bajura din oraşul Darabani, jud. Botoşani se află aşezat pe o coastă de deal înalt situat pe versanta dreaptă a râului Prut, la graniţa de nord a Moldovei. Locuitorii satului se împart, singuri, după poziţia locului, numindu-se ,,văleni” cei din vale dinspre Prut şi ,,deleni” cei ce locuiesc mai pe deal în partea de miazăzi a satului. Şoseaua ce leagă satul – şoseaua mare naţională, desparte aceste jumătăţi de sat iar împărţirea aceasta este o reminiscenţă a trecutului, când cu 300 de ani în urmă satul nu se numea Bajura, ci erau două mici sătişoare. În vale, pe malul Prutului era un sătişor de 30-40 locuinţe situate sub dealul numit azi ,,Holm”, iar denumirea satului era Voicăuţi. În deal, împrejurul conacului răzeşului Anton Crainicu, erau alte aşezări omeneşti despre care nu se găseşte scris şi nici nu a rămas în memoria cuiva cum se numea. Între timp o serie de câţiva ani ploioşi, fac să fugă la vale terenul de sub Holm cu tot cu sat. Atunci satul Voicăuţi a fost nevoit să se mute de acolo mai spre nord-vest. Cel dintâi strămutat a fost Iordache Bagiura iar după exemplul lui s-au mutat cu toţii, desfiinţându-se pentru totdeauna Voicăuţii şi înfiinţându-se un sat nou cu numele Bajura, pe locul unde se numeşte azi ,,văleni”. Cu vremea sătişorul din deal s-a ajuns cu cel din vale numindu-se peste tot Bajura.
Foştii voicăuţeni găsind aici păduri bătrâne de stejar şi ulm au făcut o bisericuţă din bârne joase, fără turn şi acoperită cu jupi de secară. Primul preot ce a slujit în ea se spune că a fost din Hotin şi slujea în limba maternă. În anul 1752 proprietarul moşiei de atunci, Chiric Negri, văzând bisericuţa în stare proastă o dărâmă şi construieşte una din nou, din bârne şi acoperită cu şindrilă, cu hramul ,,Sf. Dumitru”.
Pe la 1856 hatmanul şi generalul Teodor Balş, proprietarul de atunci a moşiei, făcu acestei biserici mai multe obiecte bisericeşti între care şi o evanghelie care se păstrează şi azi precum şi catapeteasma zugrăvită pe muşama de pictorul Andrei Puhman din satul Hudeşti. Această biserică a devenit improprie pentru cult în anul 1907, iar în 1919 a fost demolată, păstrându-se şi astăzi locul unde a fost altarul şi cimitirul vechi.
Bisericii actuale din Bajura cu hramul Sf. Ierarh Nicolae i s-a pus temelia în 1907. Încă din 1906 s-a format comitetul de construcţie la iniţiativa preotului de atunci Gheorghe Hadârca. Se stabileşte ca biserica să fie făcută, de această dată, în mijlocul satului unde se şi găseşte. A fost terminată şi sfinţită la 11.09.1911.
Soclul şi temelia bisericii sunt de beton iar zidul de cărămidă şi acoperişul din tablă galvanizată.
Ctitorii acestei biserici sunt credincioşii ei de atunci. Toţi locuitorii satului care erau în întregime creştini ortodocşi, au contribuit cu câte 20 lei / cap de familie şi câte şapte zile de muncă cu palmele sau cu căruţa, după caz. Un ajutor însemnat a dat la construcţia ei Pr. Ion Gheorghiu din satul Păltiniş, care a donat catapeteasma, angajând el pictor pentru care a plătit 3.300 lei.
Biserica are ca formă arhitecturală chipul corabiei. Prin acoperiş, în formă de şarpantă, trece un coş de cărămidă ce vine din altarul bisericii. Deasupra naosului se află fixată o cruce de fier. Deasupra pronaosului este construit un turn în formă prismatică cu baza hexagonală şi cu acoperişul în formă de calotă ce se termină cu o cruce de fier. De jur împrejurul pereţilor se află două brâie vopsite în alb. Un alt brâu se află deasupra soclului. Pe partea de vest a bisericii se găseşte un pridvor de cărămidă cu acoperişul în două dreptunghiuri având deasupra o cruce de fier. Intrarea în biserică se face printr-o uşă într-un singur canat, fixată la pridvor. De asemenea, mai există o intrare ce duce direct în altar. Din pridvor se pătrunde în pronaos printr-o uşă în două canate. Spre naos în interior se află o uşă într-un canat. Pronaosul are un cafas sprijinit pe doi stâlpi de zid uniţi printr-un arc de cerc. Pereţii bisericii sunt zugrăviţi şi numai pe alocuri există pictură. Pe părţile laterale ale pridvorului se află câte un geam de formă dreptunghiulară cu partea superioară în semicerc. Tavanul pronaosului este plat având pictat pe el Sf. Treime.
Stâlpii care susţin cafasul despart în acelaşi timp pronaosul de naos. Pereţii naosului sunt lipsiţi de abside. Naosul are bolta în formă de calotă pe care se află pictaţi cei patru evanghelişti şi Pantocratorul. Pe părţile laterale sunt două geamuri la fel cu cele ale pronaosului. Duşumelele peste tot sunt vopsite, ele fiind făcute din scândură de brad. Altarul la zidărie este mai îngust decât restul bisericii şi este în formă de semicerc având un singur geam. Numele arhitectului este necunoscut.
Biserica are pictură murală, însă destul de redusă: pe bolta pronaosului, a naosului, precum şi pe pereţii naosului. Pe bolta altarului este pictată Maica Domnului cu îngerii. Pictura, în stil bizantin, este executată de pictorii Vas Galin şi Dumitru Elior în anul 1943.
Catapeteasma este executată în lemn de tei cu pictura în stil bizantin, icoanele fiind orânduite după tipicul clasic al bisericii ortodoxe. Pictura catapetesmei este realizată în anul 1907 de către pictorul Vasile Tomoşescu din Botoşani. Între obiectele cu valoare istorică sau documentară enumerăm pe cele înscrise pe lista nr.II la nr. crt. 1-20 şi anume: evanghelie, minei ianuarie, minei decembrie, Acatistul Sf. Spiridon, Triodul, Slujba sfinţirii bisericii, Acatistul Sf. Mina, Acatistul Sf. 40 de mucenici, panihida, orologiul, utrenier, liturghier, psaltirea, antologhionul, apostolul, Te-Deum, tipicenul mare, penticostarul, triodul, dumnezeieştile Liturghii precum şi cele de la nr. crt. 21-49 tipărite înainte de anul 1900. Pe lista nr. III, la nr. crt. 1 se află înscrisă o icoană.
Biserica nu a fost restaurată, în decursul timpului suferind diferite reparaţii şi lucrări de întreţinere ( 1921, 1935 ). În anul 1941 i s-au făcut reparaţii mai importante în urma distrugerii suferite din cauza războiului.
În anul 1955 s-a ridicat în apropierea bisericii o clopotniţă la iniţiativa şi cu osteneala preotului Amălinei Niculai ajutat de alţi enoriaşi precum Gheorghe Cam, Gheorghe Aionesei, Sava Luca.
